În clipa în care Matei auzi mașina policlinicii demarând și pe cineva cu voce mânioasă strigând răgușit „Dă-i drumul, e târziu!“, ceva se mișcă în el. Ceva, nici el nu știa ce. Se sculă tiptil, cu hotărârea fermă să se îmbrace și să fugă. Într-o sticlă verde găsi o băutură dulce, vâscoasă. O bău. I se făcu rău, îi veni să vomeze. Tuși de câteva ori, tabagic, ca un bătrân insomniac dimineața. Clara se trezi, privi buimăcită spre el, apoi zâmbi. Un zâmbet boțit, uns, vinovat - numai intenția de zâmbet conta.
„Nu mai pot fugi“, gândi Matei și se resemnă. Bău și restul de lichior, apoi, îmbrăcându-și paltonul peste pijama, trecu la geam. Clara vorbea acum aca o cascadă, ca o ploaie, părea neobosită, îndrugă din toate câte nimic, râdea singură, fuma. Părea veselă, dar Matei simțea că femeia aceasta risipită în superficialitate și logoree este, în fond, un suflet bun, copilăresc, îngrozit de singurătate și de trecerea pustie a anilor. Ar fi vrut să se intoarcă spre ea, să-i spună un cuvânt cald: s-o sărute măcar, așa cum se cuvine după o noapte atât de lungă și de stupidă. Dar nu putea să se întoarcă.
Afară, în grădină, se vedea un pom negru cu crengi chinuite, cu câteva frunze moarte rămase din toamna trecută. Era prin preajmă și un gard vechi, aproape dărâmat. Sub gard, o zăpadă umedă, grea, spălată de ploi și poleită acum de gerul nopții. Toate acestea nu ar fi însemnat nimic: văzuse de zeci de ori această grădină, acest copac şi acest anume gard. Nici lumina gri-verzuie, lumina dimineților de iarnă în munți, nu-l emoționa. Deși, acum, dinspre apă, venea un stol de negre ciori şi undeva, la o mină îndepărtată, parcă suna a alarmă o sirenă speriată. Toate acestea se integrau organic în peisajul sufletesc al lenei și somnambulilor de provincie veșnică și fară cruțare. Dar se întâmplase ceva neobișnuit, ieșit din logică, din ordinea cunoscutăa senzațiilor ştiute. În timp ce la radio, o voce de săpun languros începu să ofteze că la un pas de fericire l-a oprit nu știu ce șovăire, în timp ce Clara, în baia alăturată, fredona (între gâlgâiturile murdare ale robinetelor și canalelor) aceeași melodie cu fericirea, şovăirea, luminile ce erau aprinse în cameră se stinseră brusc. Tacu și radioul. Pieriră și ciorile. Matei tresări: știa că, uneori, din cauza a diverse reparații la centrala minei, se intrerupea curentul din Colonie. Pentru câteva minute, pentru câteva ore. Nu de asta fusese surprins. Tresărise oarecum speriat fiindcă, dintr-odată, curtea, grădina se luminară brusc. Se făcu tăcere și în baie. Coamele plopilor se liniștiră, vântul nu mai bătea.
Și atunci, în această stranie încremenire căzută din senin, Matei observă Pisica. O cunoștea. Se chema Pussy, era a casei, a curții, a Clarei. A nimănui de fapt. O pisică frigidă, neprietenoasă, izolată mut în splendoarea felină a frumuseții sale, părând a avea un profund dispreț pentru oameni și mângâieri. Matei nu o putea suferi, i se părea că citește în sticlita răceală a ochilor ei toată adâncimea egoismului și indiferențelor din această ucigașă și șinucigașă lume.
Pussy înnebunise: fiindcă ceea ce făcea acum, gândea Matei, ce vedea el că se petrece acolo, în grădină, la numai trei metri departe de geamul prin care privea, era fără îndoială, un lucru dement, absurd, ireal.
Pussy, cea mai leneșă creatură din lume, pentru care fiecare pas părea a fi un căscat, fiind în stare să doarmă aproape fără să respire, să doarmă atât de total, de animalic, încât în jurul ei toate obiectele (balansoarul, pendula vieneză, portretele ovale, ceainicul) să se molipsească și să înceapă și ele să caște, Pussy, care-i apărea, mai ales când bea vodcă multă, ca fiind simbolul perfect al timpului din afară de istorie, al acelui timp încremenit pe care îl simți abia în umbra piramidelor sau în muzeele cu sarcofage vechi, ei bine, această fantastică și splendidă Pussy înnebunise, turbase, își iesișe din minți.
Ce făcea? Ca o agilă veveriță urca pe gard, se cățăra spre vârful subțire al negrului vișin din față; și de acolo, pur și simplu, se arunca jos în zăpada bătută pe sub geamul dormitorului. Dar nu sărea cum sare orice pisică. Nu! Cădea din copac ca o piatră, ca o pasăre ucisă în zbor. Matei îi auzea bufnitul greu pe zăpada subțire. Stătea așa câteva clipe, amețită poate. Apoi o lua de la început. Iarăși gardul, iarăși cățăratul în vişin și iarăși bufnitura surdă în zăpadă. De la patru sau cinci metri înălțime. Matei nu înțelegea, i se părea că visează, avea sentimentul că undeva s-a declanșat o halucinație sau că cineva își bate joc de logica elementară a simțurilor sale.
Își aducea aminte că odată, în copilărie, în casa unei bătrâne mătuși, văzuse și simțise ceva asemănător. Într-o colivie rotundă, aurită, o veveriță, ca un fulger roșcat, alerga înnebunită, stând în același timp pe loc. Cu ochii lui de copil, rămăsese multă vreme hipnotizat de această vană, cumplită, fără de speranță alergare a acelei nenorocite ființe. Dar acum era vorba de Pussy, copilăria era departe, Clara cânta iar în baie, deși luminile erau stinse peste tot. Pentru a zecea, a două-sprăzecea oară, pisica se urca în vârful copacului și, fără nici un motiv aparent, se arunca în jos, evitând să-și folosească suspensia elastică a picioarelor. Parcă ar fi fost un răcan la o stupidă instrucție: „drepți-culcați-drepți-culcați“, parcă ar fi săvârșit un act de sacrificiu sau o sinucidere. Dar, își zicea Matei, animalele nu se sinucid, acesta e un privilegiu al oamenilor. E adevărat, se vorbește de o specie de balene care ar veni să moară pe niște plăje din Florida, dar asta se întâmplă doar acolo, cine poate ști dacă acele balene vin să se sinucidă sau, pur și simplu, aduc un mesaj al morții, un avertisment, un ultimatum al oceanelor din care s-a născut viața.
Ceea ce se întâmpla cu Pussy părea absurd, lipsit de orice noimă. Tragic, ridicol, stupid. Se adăuga simbolic la faptul că ceasurile se opriră toate, că lumina nu mai ardea, că stolul de corbi dispăru ca la comandă, că ceața ce venea dinspre parânguri era vânată și murdară. Ar fi trebuit să țipe, să deschidă geamul, să înjure și să gonească pisica. Nu mai putea suporta, i se părea că-i răsună în inimă bufnitura grea a corpului aceluia - altfel moale și elastic - căzând totuși ca o piatră, ca un cadavru în zăpada deja bătucită.
Simți alături trupul femeii. Clara mirosea a lavandă, a pastă de dinți, a dimineață. Tăcută, i se lipi de umăr și privi pe geam. Matei, fără să-i spună ceva, îi arătă ce se petrecea acolo, întrebând-o numai din privire: „Ce poate să însemne asta?“
Ea se uită, se uită, rosti încet: „Iarăși!“ apoi, întorcându-se, aprope cu forță, îl trase pe Matei înspre mijlocul odăii. Buzele îi tremurau, pălise, era gata să înceapă a plânge.
- Ce e, întrebă Matei, ce s-a întâmplat?
- N-ai înțeles nimic? Chiar nu ai înțeles?
- Nu. N-am înțeles nimic, întări el. Totul mi se pare cretin, demențial, din altă lume.
Ea ezită o clipă. Apoi, fără să-și ridice privirea, ca pentru sine însăși, șopti:
- Bestia de Pussy vrea să se lepede. Așa își provoacă ea avortul. Nu e pentru prima oară.
Și tăcu.
Totul se învălmășea acum. Mai era lichior în sticla verde, erau și țigări pe masă, patul fusese aranjat. În străfulgerarea unei clipe, Matei își aduse aminte că nu o dată văzuse pisoi încă orbi, duși, într-o plasă de nailon, spre a fi înecați. Făcuse războiul, știa ce e moartea, avea o idee a lui despre fantastica risipă de viață pe care și-o permit atât omenirea, cât și natura.
Dar nu-și putea refuza să creadă că în genele acestei bestii feline fusese înseminat instinctul unui planning-social, devenind metodă și tehnică. Asta însemna, asta putea să însemne că, acolo unde instinctul de procreare era sfânt, unde elanul spre viață era lege, avusese loc un fel de mutație, o rupere; gheara morții, a instinctului spre ucidere, fusese engramată în cea mai pură dintre maternități. Văzuse - la cinema, desigur - mulți din acei despletiți predicatori ce urlau cu disperare: „Spuneți, oameni buni, mai merită, într-o asemenea criminală lume, să mai facem copii? Pentru cine? Cu ce scop? . . . “ Dar asta se întâmpla în altă țară, în orice caz, era o treabă a oamenilor; nu s-au văzut până acum cortegii de pisici, câini, pui de focă ieșite să demonstreze pe marile bulevarde ale istoriei contemporane.
I se făcu milă de Clara. Femeia, acum adusă din spate, stătea mută sub gobelinul în care niște frumoși vânători bavarezi ucideau dansând câțîva cerbi ce păreau de-a dreptul încântați de spectacol. Își ținea capul în mâini, le signe de la grande détresse*, și, ca niciodată, tăcea greu. Matei bănuia cauza acestei muțenii: i se părea că aude în ființa acestei biete femei bufnițură criminală a căderii din copac. I se făcu rușine, coincidențele, prea evidente, dureau. (Avuseseră chiar cu o seară înainte o lungă și serioasă discuție: bărbătește, lucid, cu mii de argumente, o convinsese că nu e bine, că totul e aranjat, că doctorul le e prieten, așa că, discret, elegant, ar putea să . . .)
Dar tăceau amândoi, străini și dușmani.
Nu avea rost să mai rămână. Se îmbrăcă în tăcere, apoi, fără să o sărute, ieși în grădină.
Curios, pisica dispăruse. „Am visat“, gândi Matei. Dar nu visase. Pe zăpada bine bătută se vedea limpede o dâră prelungă de sânge.
Clara era în ușă.
- Înseamnă, zise, privind urmele roșii prin zăpadă, înseamnă că i-a reușit.
– Da, întări Matei, pisica a reușit. Bestia!
Ridicând ochii, zări lacrimile de disperare ale femeii.
- Cu mine, ce mai? miorlăi ea. Nu am nici o vină. Eu...
Trânti poarta, scuipă. Fără să-și întoarcă privirea, strigă tare, de rasună toată ulița:
- Dacă n-o otrăvești, nu-ți mai calc în casă!
- Ești un porc, auzi în urma-i, vei sfârși prin a mă ucide!
Nu-i mai păsa. Clepsidra fusese întoarsă. Scotocindu-și buzunarele pufoaicei, spre marea lui bucurie, descoperi pachetul neînceput de țigări pe care credea că-l uitase. Și o hârtie de cincizeci de lei. Putea liniștit să se ducă să bea niște vodcă, o sută de grame, pe inima goală, şterg orice pată, orice coșmrar. Duminica, la ora 10, bufetele și bisericile sunt deschise.
