ȚIGANIADU SAU TABĂRA ȚIGANILOR1
POEMATION EROI CÓMICO-SATIRÍC.
ALCĂTUIT ÎN DOAOSPRĂZECE CÂNTECE
DE LEONÀCHI DIANÈU
ÎMBOGĂȚIT CU MULTE ÎNSĂMNĂRI ȘI LUĂRI AMINTE
CRITICE, FILOSOFICE, ISTORICE, FILOLOGICE ȘI GRAMATICE,
DE CĂTRĂ
MITRU PEREA ș-alții mai mulți
in anul 1800
1Țiganiada, adecă lucru sau povestea țiganilor. Omer încă de la Illion, tăria Troádei, au numit cântecul său Illiada. Virghil, de la Enèa, eroele pe care au cântat, au chiemat cântarea sa Enèada etc. Și autoriul ceastă istorie a țiganilor numește Țiganiada. Mitru Perea.
CÂNTECU I
Păn Vlad Vodă pe țigani armează,
Asupra lor Urgia-întărâtă
Pe Sătana, ce rău le urează,
Întracea luându-ș’ de drum pită,
De la Flămânda pleacă voioasa
Țigănimea drept cătră-Inimoasa.
1
Musă ce lui Omir odinioară
Cântași Vatrahomiomahia,2
Cântă și mie, fii bunișoară,
Toate câte făcu țigănia,
Când Vlad Vodă-îi dede slobozie,
Arme ș-olaturi de moșie,
2Musă. Acest cuvânt este elinesc, obicinuit acum mai la toate limbile, mai vârtos la poesie sau când scriu cu stihuri. Precum s-arată la mithologhìa elinilor, musă va să zică știință, sau mai vârtos zâna aflătoare de știință. Elinii cinstea noao muse, precum: Clio, Euterpe, Thalia, Melpomene, Terpsihore, Eráto, Polìmnia, Urania și Calliope, care toate s-au zis ziéle sau zâne, născute de Joie (sau Zevs) și fecioare viergure, de mùsică și poètică aflătoare. Pentru aceasta poeticii elinești și lătinești, vrând să înceapă vreun cântec, le chiema întru ajutoriu. Iar’ poèticul nostru aici chiamă îndeosăbit pre acea musă, care oarecând au cântat lui Omer Vatrahomiomahia, adecă Bătaia șoarecilor cu broaștele. Mitru Perea.
2
Cum țiganii vrură să-și aleagă,
Un vodă-în țară ș-o stăpânie,
Cum, uitându-și de viața dragă,
Arme prinsără cu vitejie,
Ba-în urmă-îndrăzniră ș-a să bate
Cu murgeștile păgâne gloate,
3
Cum apoi, prin o gâlceavă-amară
(Căci nu să nărăvea depreună),
Toți cari-încătrò fuga luară
Lăsându-și țară vodă și corună.
Însă toate-aceste se făcură
Prin dimoneasca amegitură,
4
Că, măcar cel fără-asămănare
Mai rău duh dintru toate, Sătana,
Purure-în iad lăcașul său are,
Focului nestins fiind el hrana,
Dar’ totuș’, pe furiș’, câteodată,
Răzvrătind lumea, el se desfată.
5
Iar’ de-astă dată-l întărâtase
Urgia (precum spun) blăstămată
Ce văzând cu săcuri și baroase
Pe țigănimea noastră-înarmată,
În tot chipul hotărî s-o strice,
Vrajbă-întru dânsa-aducând și price.
6
O! tu, hârtie mult răbdătoare3
Care pe spate-ți, cu voie bună,
Toată-înțălepția de supt soare
Și nebunia porți împreună,
Poartă ș-aceste stihuri a mele,
Cum ți le dau, și bune și rele.
3Hârtia e răbdătoare, căci pe dânsa poți scrie ce vrei, bun și rău. Pentru aceasta poeticul nostru lipsă având doară de patròni și mețenați, închină ostăneala sa hârtii! . . .
7
Apoi zică cine câte știe,
Eu cu mândru Solomòn oi zice:
Toate-s deșerte și nebunie! . . .
Căci numa de-acel este ferice
Care pe sine-a cunoaște-începe.
Și firea lucrurilor pricepe.
8
Dela miază noapte mai departe,
Sus, în văzduhul întunecos,
Este-un loc (precum scrie la carte)
Cărùi zic filosofii haòs,4
Unde neîncetata bătălie
Face-asupra stihii stihie! . . .
4Haòs va să zică, după noima elinilor, întunerec fără margini, unde toate sunt mestecate stihiile depreună.
9
O zână rea țara stăpânește,5
Carea nu sufere nice-un bine,
Ci toate strică și desunește,
Toate sfarmă, spulbără ce-i vine
Înainte, ș-Urgie să chiamă,
Rea prăsilă de tată și mamă.
5Zână. Cuvântul acesta va să zică ziea sau ca cum ai zice dumnezieoaie; însă, spre înțălesul tuturor am socotit să aduc aminte cetitorilor că vrând poeticul a da un gust nou poesii noastre alăturind-o poesii altor neamuri, au metahirisit (trebuințat) obiceaiul elinilor ș-a latinilor, care personisesc patimile și vărtuțile (îmbunătățirile), căci prin aceasta sângur să osăbește poeticul (cântărețul) de orator (urătoriu). M. Perea.
a) Adecă ca și țăranii noștri la povești, când spun de ciumă, de mama-pădurii și a vânturilor ș.c.d. Chir Simplițian.
b) Adecă teacă-fleacă, vorbe goale, pagubă de hârtie. Mai bine era să cânte ca țiganii noștri, și cu verșuri cum sunt obicinuite. Eu toate câte s-au zis pănă aice, în scurt le-aș fi cântat:
Frunză verde de săcară,
Iacă țiganii s-armară
Ca să-ș puie-un vodă-în țară,
Asemene lor, pe-o cioară;
Dar sfădindu-să-între sine
Lăsară-ș’ vodă ș-ocine
Și mearseră-în țări străine,
Precum le-au părut mai bine.
Iată toate, în scurt, fără a se lăți pe la haos și urgii sau nu știu ce țări pustii! Cocon Idiotiseanul.
v) Dar lasă, frate, nu critisì cele ce nu înțălegi, ca să nu te faci de râs, că așa judecând ca tine, trebue să defăimăm toți poeticii și să cântăm pùrure frunză verde. Cocon Simplițian.
10
De-acolò privind corbiș’ la toate,
Urgia văzu pe ticăloase
Gloatele țigănești înarmate
Cu săcuri, ciocane și baroase;
Precepând apòi ce va să fie,
Mai că nu leșină de mănie! . . .
[. . .]
29
29
Acolo era din țara-întreagă
Strinși țiganii cu mic și cu mare,
Părăsindu-și viață pribeagă
Și puindu-să la noao stare,
Să nu mai umble din țară-în țară,
Nici să mai fie-altòra de-ocară.
30
Căci Vlad-Vodă locuri de moșie
Le dedusă cu ceastă-învoială,
Ca de-acuma și dânșii să fie
Oameni ca ș-alții cu rânduială,6
Iar ei mult să sfătuiea-între sine
Cum ș-ar tocmi trebile mai bine.
6Să află la une cronice românești că Vlad Vodă au armat țiganii asupra turcilor, și aceasta este o tâmplare istoricească adevărată; dar’ că le ar fi dat pământulri, nu aflai scris la nice un letopiseț. Însă să vede a fi asemene cu adevărul, căci de nu ar fi strins țiganii mai nainte launloc, nu i-ar fi putut înarma; apoi trebuiea să le arete și lor vreun folos, vrând ca să-i îndemne a lua armele asupra turcilor! M. P.
31
O zi de sfat era și de-ast’ dată,
Unde toată-acuma s-adunasă
Boierimea cea mai învățată,
Multă făcând voroavă și deasă.
În urmă Drăghici rostul deschisă
Ș-acest chip cătră-adunare zisă:
32
„Bărbați buni! Trăind eu pă-astă lume,
Multe pății și bune și rele,
La multe privii adinsuri și glume,
Dar’ (vă spun drept) din toate ahele,
Ca ș-ahasta-ori adins, ori în șagă,
Eu nu văzui în viața-întreagă.
33
Noi țiganii să-avem țărișoară! . . .
Unde să him numa noi dă noi! . . .
Să-avem sate, căsi, grădini ș-ogoare
Și dă toate, ca ș-alții, mai apoi?
Zieu! privind la lucruri așa rare,
Ca când treaz fiind, aș visa-îm pare . . .
34
Și ce ne mai trăbuie doar-încă
Spre viețuirea fericită?
Zieu nimică! . . . Numa cât mă mâncă
O gândire!-adecă ha clipită
Mai dă pă urmă-a vieții mele,
Căci acum a muri mi-ar hi jele! . . .
35
Eu mă tem că n-oi ajunge doară
Să văd țigănimea la rând pusă.
O! dulcea și draga primăvară
A zâlelor mele, cum apusă! . . .
Acum ar hi-în lume dă-a trăirea
Pă chieful tău, cum te trage hirea!7
7Eu tot ascultai pănă acum, socotind că doară poeticul au greșit ortografia; dar’ văd că, de când au început țiganul Drăghiciu a vorbi, cu totul altă voroavă sau chip de-a vorbire întrebuințază, precum: ahaia, ahastă, hie ș. a. Chir Simplițian.
a) Poeticul face foarte bine, căci, de vreme ce arată cum au vorbit țiganii, trebuie să arete și chipul de vorbit a lor, adecă dialectul lor de atunci, care nu putea să fie alt fără muntenesc. Acestaș’ dialèct să vorbește astezi în Ardeal, în valea Hațegului. Însă țiganii între sine, precum zice autoriul, așa vorbea; și doar’ și autoriu așa au aflat scris. M. P.
36
Voi, tinerilor, luați aminte
Ce moșul Drăghici acum vă zice:
Faceți-vă bune-așezământe
Și lăcuiți dăpreună-aice;
Fiți purure-într-o minte ș-o voie,
Mai vârtos la vreme dă nevoie.
37
Că, dacă nu vă veți prinde dă mână,
Părtășiri iubind și-împărăchiare,
Asupri-vă-va limbă străină
Și veți hi periți fără scăpare,
Nice veți mai face-un neam pă lume,
Ci veți hi fără țară și nume.
38
Ba veți hi cum furăt păn-acum,
Cumu-s jidovii blăstămați, iacă! . . .
Ce n-au țară, ci trăiesc pă drum . . .
Să hie țara cât dă săracă,
Dulce-i când poate cineva zice:
Asta-i țara mea, eu-s dă aice! . . .”8
8Adecă va să zică Drăghiciu: fiți una și vă ținèți de mână, că, de ar fi neamul cât de mic, deacă este unit între sine și nu să împărăchiază, nici un neprieten din afară poate să-l strice și să-l răsipească! . . . Vedeți, zice el, pe jidovi care n-au țară și sunt pretutindene străini și purure în drum. În urmă, de-ar fi țara cât de mică și săracă, totuș mai fericit este acel’ neam care are țară și lăcuiește întrânsă. O, de-ar înțălege neamul mieu ce bunătate este a avea țara sa, nu ar huli așa pe sine, nici ș-ar defăima neamul slujind străinilor care o asupresc ș-ar dori să stângă dintru pomenirea oamenilor și numele lui. M. P.
[. . .]
